Newsletter

Vrei să primești noutăți și să fii la curent cu activitatea mea? Pentru a te abona, completează câmpul de mai jos cu adresa ta de email!

Lupt pentru mine, pentru visele mele, pentru cei dragi

De când ne naștem și până-n ultima clipă, suntem niște luptători, ne luptăm cu noi înșine, cu familia, cu bolile, fricile, diverse obstacole sau greutăți ce ne apar în cale. Că o facem cu un motiv bine întemeiat sau nu, latura noastră de luptători razbate mereu, chiar dacă nu conștientizăm asta întotdeauna. Se întâmplă involuntar, e ceva nativ. Pornind de la ideea scenariul unui film de aventuri, pentru oameni mari, ce urmează să-și aibă lansarea oficială în cinema-urile din România în 3 noiembrie 2017, proba cu numărul 14 din competiția SuperBlog 2017 mă provoacă la o luptă fictivă cu o specie necunoascută dintr-o civilizație deloc prietenoasă cu omenirea.

 

Filmele cu extraterestrii ne-au captivat atenția dintotdeauna, la orice vârstă, indiferent de nivelul intelectual. E modul cel mai la îndemâna  să evadăm într-o lume imaginară, sa descoperim locuri și ființe care nici nu există. Sau da? Pur și simplu, avem o imaginație bogată și căutăm să ne-o hranim cu imagini. Nu m-au pasionat niciodată SF-urile, nu sunt pentru mine, nu le înțeleg, iar asta se întămplă pentru că tratez totul cu mult prea multă seriozitate și caut în orice situație ceva uman, real și credibil. Uneori cunoscuții îmi spun că-s un fel de Toma Necredinciosul al vremurilor noastre, dar ce pot face? Până nu văd, nu cred! Iar până acum n-am întâlnit nici o ființă într-atât de ciudată, încât s-o asociez cu vreo specie extraterestră.

Poate uneori, din exces de imaginație și timp liber prea mult, am încercat să-mi imaginez o eventuală întâlnire care s-ar lăsa cu o luptă de supraviețuire, între mine și alte ființe necunoscute. Altercațiile nu mă definesc defel și nici discuțiile în contradictoriu, iar în primă fază cred că o discuție calmă, cu multă stăpânire de sine poate rezolva până și cele mai tensionate situații. Credeți-mă, sunt capabilă să gestionez situațiile cu o calmitate ieșită din comun, că mă surprind și pe mine. Vă întrebați probabil, cum pot fi atât de sigură pe mine ca aș reuși să aplanez un conflict doar comunicând. Cred cu tărie că atâta vreme cât poți să îmblânzești cele mai revoltate spirite omenești, se poate îmblânzi și un extraterestru. Dar de ce ar fi el atât de înverșunat, încât să se răzbune pe mine? Nu i-am greșit cu nimic și nici n-as îndrăzni s-o fac. E loc suficient pentru toți.

Dacă m-aș pune în pielea personajului principal Frank Grillo din „Dincolo de orizont” ….grea treabă. Rămân la tacticile mele pașnice, care cred că ar îmblânzi până și cea mai fioroasă creatură. La urma urmei, de ce mi-ar face rău? Eu nu-mi doresc decât să descopăr lumea, să mă bucur de locurile frumoase care există pe întregul pământ, să interacționez cu oamenii locului și de ce nu chiar și cu aceste ființe neprietenoase. O încercare n-ar strica, poate reușim să ne împrietenim.

Mă văd pierdută într-o imensitate de intersecție, cu oameni grăbiți în toate direcțiile, unii cu rucsacuri în spate și îmbrăcați în costume elegante, alții la fel de eleganți, dar pe tronitenă, unul cu căști pe urechi. Fiecare fuge în treaba sa, numai eu sunt dezorientată, așteptând să se întâmple ceva, să-mi lumineze mintea și să-mi găsesc drumul. Mă aflu în lungul meu periplu al descoperirii lumii, acum rătăcind prin Tokyo. Dintotdeauna mi-am dorit să ajung aici, a fost visul meu de-o viață și nu înțeleg cum de mi s-a împlinit. Știu că atunci când îți dorești ceva cu ardoare îl vei avea. Să fi fost așa și-n cazul meu, sau a fost pur și simplu un miracol?

Car după mine un fel de troller mare, de-o culoare albăstrie, iar în lumina soarelui reflectă raze orbitor de puternice. N-am mai întâlnit o lumină ca aceasta. Blocată cu a mea dilemă, nici nu-mi dau seama când au plecat toți oamenii, am rămas complet singură și nu stiu încotro s-o iau. Pornesc totuși cu pași timizi, iar cu fiecare pas pe care-l fac, mintea mi se luminează, prind viteză pe un traseu pe care-l știu deja foarte bine. Cum așa? Îmi dau seama că urmez pe cineva/ceva dar nu văd bine în față, îmi bate o lumină albastră puternică în față, că aproape-mi țin ochii închiși, dar merg și merg. Nu mai știu unde mă aflu, dar văd în fața ochilor  o clădire impunătoare, albă din marmură și-mi dau seama că e Taj Mahal-ul. Cum am ajuns eu oare aici? Ca un robot, încep să păseșc și din viteză, o clipă văd Sagrada Familia în fața ochilor, trec în grabă pe lângă Turnul Eifel, London Eye, după care plutesc peste o întindere de apă și încep să zăresc o statuie. Să nu-mi spui că e Statuia Libertății? Ba da, chiar ea este. Toată America mi se prelinge în fața ochilor, cu tot cu Marele Canion la care am visat o viață c-o să-l văd. Cum de se poate una ca asta? Dacă tot sunt prin zonă…mai am o dorință: vreau să văd și eu plajele acelea superbe din Caraibe, cu nisip alb și palmieri care atârnă spre mare. În Cuba îmi doresc să ajung, să beau un Mohito pe-o plajă pustie și să fumez un trabuc. Nu, nu, nu! Am renunțat la fumat, era cât pe ce să uit!

Nici nu apuc bine să mă obișnuiesc cu ideea, că o voce venind dinspre acea lumină albastră care nu m-a părăsit nicicând îmi spune: Te-am purtat peste tot, ai văzut tot ce-ți doreai din lumea asta, Cuba va trebui s-o vezi singură! Dacă te duc și acolo, va trebui să mergi cu mine, să părasești Pământul. Îmi spune Extraterestrul….

 

Țrrr….urăsc alarma asta, de când zic să chimb melodia…..Nu se poate, a fost doar un vis. Dar de ce a trebui să se încheie atât de repede? Să mai spuneți că extratereștrii sunt nemiloși, cruzi sau mai știu eu cum!


Visez încă la locurile acelea minunate, iar articolul este răspunsul provocării celor de la InterComFilm, sponsor al probei cu numărul 14 din competiția SuperBlog 2017.

Angela este o persoană obișnuită, cu un job full-time și o pasiune colosală pentru călătorii, din care adună o mulțime de experiențe și pe care le împărtășește cu voi!

One Comment

Leave a Reply

%d bloggers like this: