Newsletter

Vrei să primești noutăți și să fii la curent cu activitatea mea? Pentru a te abona, completează câmpul de mai jos cu adresa ta de email!

Trenul fantomă către Rasărit – Recenzie

La început de septembrie 1973, Paul Theroux părăsește gara londoneză Victoria pentru a întreprinde o călătorie (cu trenul în cea mai mare parte) traversând Europa, Orientul Apropiat, India, Asia de Sud-Est, Japonia și prin Siberia pentru a reveni la locul de origine, patru luni mai târziu. 

După 33 de ani având de două ori vârsta, Theroux intenționează să repete experiența. Și iată că-l vedem la început de martie 2006 cum își retrasează traseul, unul oarecum modificat pe alocuri din pricina schimbărilor geopolitice din lume.

Pornind din aceeași gară londoneză ajunge la Paris în toiul unor manifestații zgomotoase care n-au făcut decât să-l expedieze cât mai repede spre următoarele lui destinații: Viena, Budapesta, București ș.a.m.d. Eram oarecum curioasă să văd cum a văzut Theroux România post-comunistă, doar că am fost profund întristată de remarcile acestuia:

” …eu călătoream împotriva curentului….Cine să ia trenul spre Romănia, dacă nu e nevoit să o facă? Mi se spusese că în ultimii ani străinii care doreau să adopte copii români orfani luau uneori trenul acesta….”

“Amintindu-mi de conductorul care îmi făcuse cu ochiul, am pornit în căutarea vagonului-restaurant……unde am găsit trei conductori beți și un bărbat (care s-a dovedit a fi bucătarul) îmbrăcat cu un pulover unsuros, cu un bandaj jerpelit și pe jumătate desfăcut la una din mâini…”

“Palizi, oxoftalmici, românii au în înfățișarea lor ceva asiatic, cu ochii lor negri și chipurile flămânde……Doar fețe palide, subnutrite- din când în când, chipul unei fete de o frumusețe de porțelan….bărbați cu înfățișare dură, cei mai mulți fumând țigări puturoase…”

Ca să vezi…cum ne văd străinii….

Părăsind trista și deprimanta Românie, acesta se îndreaptă către tensionata dar înfloritoarea Turcie, unde participă la mai multe  conferințe și întâlniri cu renumiți scriitori turci ca Orhan Pamuk sau Elif Shafak. Își continuă periplul prin Georgia, Azerbaidjan și Turkmenistanul lui Turkmenbașî – “unul dintre cei mai bogați și mai puternici nebuni din lume și conducătorul unei țări întregi”.

“În afară de gazoduct, ţara nu avea nici o legătură cu lumea exterioară: nu existau linii telefonice internaţionale, internet, telefoane mobile, nici conectare la sateliţi. Ziarele, radioul şi televiziunea erau controlate; nu existau ştiri reale şi nici acces la lumea externă. BlackBerry‑ul……Dictatorul decretase că internetul este subversiv – şi probabil că avea dreptate. Era aproape imposibil să intri în ţară şi foarte greu să pleci din ea.”

Mai mult obligat de regimul politic,  părăsește țara și ajunge în Uzbekistan, de unde merge mai departe către India. Nefiindu-i permis accesul în Iran pentru că i s-a refuzat visa (Paul Theroux este cetățean american), iar situația delicată din Afganistan îl face nevoit să apeleze la alt mijloc de transport -avionul.

Din orașul indian Amritsar, Theroux traversează subcontinentul de la nord la sud redescoperind locuri și oameni, o Indie aproape neschimbată, cu aceleași gări locuite de săraci și cerșetori cu aceiași munți de gunoaie de lângă gardurile palaturilor celor bogați, un contrast unic. Urmează o serie de alte țări puternic încercate: Sri Lanka, Laos, Myanmar, Thailanda, Malaysia, Singapore, Cambodgia și Vietnam. Această parte a cărții cuprinde cele mai chinuitoare povești din tot parcursul ei. Întâlnirile cu localnicii  Cambodgiei și relatările acestora m-au impresionat până la lacrimi.

Trecând la o atmosferă total diferită, Paul Theroux ajunge într-o Japonie situată într-un viitor îndepărtat, o altă lume din punctul meu de vedere.

“Întinderea cenușie a orașului Tokyo era o versiune intimidantă a viitorului, nu al tău sau al meu, ci al copiilor noștri. Plăci de beton lucitor, care strivesc mulțimile piticite de oameni hotărâți ce se mișcă încolo și încoace cu pași ca de gândac și brațele pe lângă trup, ca și cum ar fi primit cu toții același memo: Mergi repede cu o expresie îngrijorată”

Ultima parte a călătoriei se desfășoară în Transsiberianul înghețat, 7 zile la rând printr-o Rusie aproape neschimbată după destrămarea URSS.

Așa cum în Bazarul pe roți am rămas profund impresionată de complexitatea călătoriei, de locurile, oamenii și obieceiurile lor, în Trenul-fantomă către Răsărit am fost fascinată de repetarea experienței. Am călătorit alături de Paul Theroux ca și cum aș fi fost el însuși, tren după tren, oraș după oraș, țară după țară, redescoperind locuri atât de colorat descrise, fiecare cu istoria și cu oameni reprezentativi, atât de variați. Am redescoperit locuri care unele s-au schimbat atât de mult, unele au rămas la fel, iar altele au luat un drumul înapoi în timp.

Am ajuns să înțeleg că pentru mine călătoria nu mai însemna un interludiu în care să caut să mă distrez, nici măcar un drum ocolit spre casă, ci un mod de a-mi trăi viața…….ca o persoană fără adăpost, cu o mică geantă de voiaj și o servietă cu hârțoage, hoinărind prin lume, călătorind fără prea multe bagaje….”

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: